Semnele și simptomele hipoglicemiei

Primele semne vin de la sistemul nervos vegetativ, care se activează în general când glicemia scade sub 60 mg/dL (3,3 mmol/L). Nervii (parte din sistemul nervos vegetativ) eliberează local doi neurotransmițători, acetilcolina și noradrenalina. Acetilcolina produce transpirația rece, foamea bruscă și furnicăturile [1]. Noradrenalina produce tremurăturile, palpitațiile, nervozitatea și paloarea pielii [1]. Adrenalina eliberată de glandele suprarenale (hormon) se adaugă la aceste efecte și ajută la creșterea glicemiei, dar semnele apar și fără ea [2]. Totul se instalează în câteva minute și se simte în tot corpul.

Rolul simptomelor este să te oprească din ce faci. Nu sunt semne de rău fizic, ci un semnal de alarmă. Dacă le recunoști la timp, corectarea durează câteva minute și episodul se termină acolo. Din acest motiv merită să știi exact care sunt primele tale semne, nu numai lista lor din manuale, valabilă în general, așa cum arată figura de mai jos.

Vin din aceeași alarmă vegetativă, dar pe două căi diferite. Tremurăturile și palpitațiile sunt adrenergice. Noradrenalina eliberată de nervi acționează, împreună cu adrenalina din sânge, asupra receptorilor beta din mușchi și din inimă [2]. Transpirația nu este produsă de adrenalină, ci de acetilcolină, substanța prin care nervii din sistemul nervos simpatic comandă glandele sudoripare. Pielea devine rece deoarece vasele mici se strâng sub efectul noradrenalinei. Pielea se albește, iar transpirația se evaporă de pe o suprafață deja răcită de scăderea fluxului de sânge. În paralel cu simptomele, corpul își apără glicemia prin hormoni. Scade secreția de insulină, crește glucagonul și, când glucagonul nu este suficient, crește și adrenalina [3].

La o persoană fără diabet, glucagonul este responsabil de cea mai mare parte a apărării împotriva hipoglicemiei. După câțiva ani de DZ tip 1, răspunsul glucagonului dispare aproape complet, iar adrenalina devine principala linie de apărare hormonală [3]. Aceasta este explicația pentru care o hipoglicemie se corectează mai greu de la sine la un pacient cu diabet mai vechi. Este util să înțelegi că aceste semne reprezintă alarma dată de creier, nu suferința lui. Ele apar înaintea semnelor grave și îți lasă timp să reacționezi. Cu cât ai avut mai multe hipoglicemii în ultimele săptămâni, cu atât semnalul apare mai târziu și este mai slab.

Apar dificultatea de concentrare, vederea încețoșată, vorbirea greoaie, somnolența, confuzia și un comportament care nu îți seamănă. În formele grave urmează convulsiile și pierderea conștienței. Se numesc semne de neuroglicopenie, adică de glucoză insuficientă pentru creier [1]. La o persoană care își percepe normal hipoglicemiile, aceste semne încep să apară de obicei sub 50 mg/dL (2,8 mmol/L), însă pragul este individual și se deplasează în timp [4].

Diferența față de semnele de avertizare este importantă. Când apar semnele sistemului nervos vegetativ încă te mai poți ajuta singur. Când apar semnele generate de funcționarea mai slabă a creierului, judecata este deja afectată. De multe ori nici nu îți dai seama de asta. Acesta este motivul pentru care hipoglicemia se tratează la primele semne, nu mai târziu [4].

Da, mult mai mult comparativ cu ce își imaginează majoritatea oamenilor. Unii transpiră, alții devin brusc iritabili, alții simt o foame greu de descris [5]. Există pacienți la care primul semn este o amorțeală în jurul buzelor sau o slăbiciune în picioare. Lista simptomelor de hipoglicemie din manuale este suma tuturor variantelor, nu descrierea lor la un singur om.

Nici ordinea nu este garantată. Regula „întâi semnele vegetative, apoi cele din creier” se respectă la majoritatea pacienților, dar la cei cu percepție redusă a hipoglicemiei primul semn observat poate fi direct unul din creier. Poate fi o greșeală de calcul, o vorbire greoaie sau o stare de iritare nemotivată. În schimb, fiecare pacient are un tipar destul de constant în timp. Merită să îți notezi primele două sau trei semne pe care le ai de obicei și să le spui celor din jur [6]. Un episod recunoscut la timp costă un deranj de cinci minute. Unul nerecunoscut poate strica o zi întreagă.

Da. Semnele de avertizare slăbesc, apar la valori mai mici și sunt mai puține. Cauza principală nu este vechimea diabetului în sine, ci hipoglicemiile repetate din ultimele zile și săptămâni. Mecanismul se numește HAAF (de la hypoglycemia-associated autonomic failure), adică insuficiență vegetativă asociată hipoglicemiei. Este diferit de neuropatia vegetativă clasică, o complicație a diabetului de lungă durată [3]. Un pacient care simțea hipoglicemia la 65 mg/dL (3,6 mmol/L) poate ajunge să nu simtă nimic chiar și la 50 mg/dL (2,8 mmol/L).

Vestea bună este că partea de simptome se repară. După 3–4 săptămâni de evitare strictă a hipoglicemiilor se poate obține reluarea percepției simptomelor, cu ameliorare vizibilă deja după trei zile [7]. Vestea nuanțată este că răspunsul hormonal nu se reface în același timp. Deficitul de glucagon și de adrenalină persistă chiar și după trei luni [7]. Recâștigi deci avertizarea, nu și apărarea automată hormonală. Planul de tratament se face împreună cu medicul, prin relaxarea temporară a obiectivelor glicemice și prin folosirea senzorului cu alarmele pornite [8]. Este unul dintre puținele lucruri din diabet care se repară relativ repede.

Nu. Foamea este un simptom declanșat de sistemul nervos vegetativ, dar cu specificitate mică [9]. Poate apărea la o glicemie mică, însă la fel de bine apare la una mare, la o masă întârziată sau pur și simplu din obișnuință. Multe hiperglicemii se asociază cu o foame la fel de intensă ca la o hipoglicemie.

Consecința practică este să nu tratezi foamea ca pe o hipoglicemie fără să verifici. O determinare a glicemiei cu glucometrul durează câteva secunde și te scutește de calorii inutile, dar mai ales de o glicemie mare după aceea [9]. Dacă nu ai cum să măsori și ai și alte semne, tratezi. Dacă foamea este singurul semn, întâi verifici.

Da. Se confundă des. Anxietatea, o cafea în plus, un efort fizic sau o emoție puternică activează aceiași receptori beta și dau aceleași senzații. Un atac de panică și o hipoglicemie seamănă atât de mult încât nici medicii nu le separă ușor doar după descriere.

Există și o situație inversă, care merită știută. Dacă iei un beta-blocant (medicamente pentru inimă), tremurul și palpitațiile pot lipsi aproape complet. Transpirația rămâne, ba chiar se accentuează, deoarece merge pe cale colinergică [10]. Semnalul de alarmă devine mai sărac, nu absent [10]. Singurul lucru care le deosebește sigur este glicemia. O măsurare a ei ajută mai mult comparativ cu o oră de întrebări. Confuzia funcționează și invers, iar unii pacienți cu diabet pun pe seama emoțiilor hipoglicemii adevărate, mai ales în perioade stresante.

În primul rând după comportament. Copilul mic devine irascibil, plânge fără motiv, face o criză de nervi sau, dimpotrivă, devine neobișnuit de tăcut. Mai apar paloarea, mișcările nesigure și lipsa de interes pentru joacă [5]. La această vârstă ce spune copilul este nesigur, așa că observația adultului contează mult. Decizia o dă însă glicemia măsurată [11].

Un copil sub 6 ani nu are cuvinte pentru senzațiile unei hipoglicemii și adesea nici nu le recunoaște ca fiind anormale. La această vârstă semnele vegetative și cele din creier se amestecă, iar ordinea clasică nu se respectă [5]. De aceea supravegherea cu un senzor schimbă mult gradul de siguranță [12]. Dacă un comportament neobișnuit apare brusc, prima verificare este glicemia [11].

Adeseori da. Paloarea, transpirația, privirea fixă sau un mod ciudat de a vorbi se văd mai bine din afară comparativ cu dinăuntru. Familia și colegii apropiați ajung să recunoască tiparul după câteva episoade. Problema este că în timpul unei hipoglicemii reacția firească este să negi. Refuzul de a accepta ajutorul nu este încăpățânare, ci deja un semn de neuroglicopenie [13].

Un creier care funcționează cu prea puțină glucoză devine iritabil și respinge sugestiile. Merită să stabilești din timp, la rece, o înțelegere cu cei apropiați. Dacă îți spun că arăți ciudat, măsori glicemia fără să comentezi. Această regulă simplă poate preveni multe episoade severe de hipoglicemie [13].

De obicei o durere de cap, o oboseală neobișnuită și dificultatea de a te concentra. Pot ține o oră sau mai mult după ce glicemia a revenit la normal. Unii pacienți descriu o senzație de epuizare care ține până a doua zi.

Explicația este că refacerea funcției creierului merge mai încet comparativ cu refacerea glicemiei. Timpul de reacție rămâne alterat până la 40–75 de minute după ce glicemia revine la normal [14]. Numărul de pe ecran se corectează în 15 minute. Funcția creierului revine treptat. De aceea nu te grăbi să conduci, să dai un examen sau să iei o decizie importantă imediat după un episod de hipoglicemie [15]. Lasă să treacă cel puțin o oră.