Ajustarea dozelor de insulină pentru prevenirea hipoglicemiei

Depinde de momentul episodului hipoglicemic. O doză de insulină bazală prea mare crește riscul de hipoglicemie pe timpul nopții, dimineața pe nemâncate și uneori între mese. Doza de masă prea mare produce hipoglicemii la două sau trei ore după ce mănânci [1].

Corecțiile repetate sunt a treia cauză, cea mai ușor de ratat. Dozele de corecție se adună una peste alta, iar efectul însumat apare uneori mai târziu [2]. Momentul apariției hipoglicemiei este cea mai bună indicație despre doza care trebuie schimbată.

După un tipar sugestiv. Glicemia scade în timpul nopții sau după trei ore de la o masă, fără o cauză evidentă. Simți nevoia să mănânci ca să nu ajungi în zona de hipoglicemie, iar dacă sari peste o masă, glicemia scade singură, fără oprire.

Verificarea se face împreună cu medicul, printr-o perioadă de post supravegheat sau prin citirea atentă a rapoartelor senzorului [3]. O doză corectă de insulină bazală menține glicemia aproape plată atunci când nu mănânci și nu faci efort fizic, inclusiv în timpul somnului [1]. Dacă linia scade constant, doza de insulină bazală poate fi prea mare.

Este cantitatea de insulină rămasă de la o administrare anterioară, care își face încă efectul. O insulină analog rapid acționează în general între trei și cinci ore, cu un vârf de acțiune în primele două ore [4]. Pompele și multe aplicații pot afișa această cantitate, dacă sunt setate corect [5].

Este un număr foarte util atunci când te gândești la o corecție. Dacă insulina activă este mare, reține că o corecție nouă se adaugă peste ea. Ignorarea ei poate explica multe hipoglicemii care par fără cauză [5].

Efectele lor se suprapun, așa cum arată figura de mai jos. Fiecare corecție acționează câteva ore. Efectul asupra glicemiei se poate vedea uneori lent și apare tentația de a mai administra o mică doză de insulină. La final, în corp se poate acumula de 2–3 ori mai multă insulină comparativ cu nevoia reală din acel moment.

Rezultatul apare de obicei după câteva ore, sub forma unei scăderi rapide și greu de oprit a glicemiei [2]. Regula practică de siguranță este să aștepți efectul aproape complet al unei corecții înainte de a o face pe următoarea. Sistemele automate fac singure acest calcul, ceea ce explică o parte din protecția lor împotriva hipoglicemiei [6].

Da. Acest raport îți spune câți hidrați de carbon (HC) acoperă o unitate de insulină. Dacă valoarea folosită dă prea multă insulină pentru masă, glicemia scade la două sau trei ore după ce mănânci [1].

Tiparul se recunoaște ușor, deoarece apare la aceeași masă, în mod repetat. Raportul poate fi diferit dimineața față de seară și se schimbă în timp, mai ales la copii și la adolescenți [7]. Modificarea lui se face împreună cu medicul, pe baza mai multor zile de observație [8].

Da. Factorul de sensibilitate spune cu cât scade glicemia o unitate de insulină. Dacă valoarea folosită este mai mică comparativ cu realitatea, fiecare corecție va conține prea multă insulină [9].

Efectul se vede după corecții, nu după mese. Sensibilitatea la insulină se schimbă cu greutatea, cu activitatea fizică și cu vârsta [7] [8]. De aceea acest număr se reverifică periodic, la fel ca raportul insulină-carbohidrați folosit pentru mese.

Da, mai mult comparativ cu ce se așteaptă majoritatea pacienților. Absorbția este cea mai rapidă din abdomen, mai lentă din braț și cea mai lentă din coapsă și din fesă. O injecție ajunsă din greșeală în mușchi se absoarbe mult mai repede și crește riscul de hipoglicemie [10].

A doua problemă sunt zonele îngroșate prin grăsime, apărute acolo unde injectezi mereu în același loc. Absorbția din nodulii de lipohipertrofie este imprevizibilă, uneori foarte lentă, alteori bruscă [11]. Acești noduli apar la aproape două treimi dintre pacienții care folosesc zilnic insulină [12]. Hipoglicemiile fără explicație sunt mult mai frecvente la cei care au noduli de lipohipertrofie [13].

Te protejezi prin câteva măsuri simple:

• Rotația corectă a locurilor de injecție, care este cel mai puternic factor de protecție [12].
• Un ac nou la fiecare injecție, deoarece folosirea repetată a aceluiași ac crește riscul [12].
• Acele scurte, de 4 mm, care reduc șansa unei injecții în mușchi [11].
• Verificarea zonelor de injecție la controale, cel puțin o dată pe an [11].

Aduni informația și o discuți cu medicul. Un tipar înseamnă cel puțin 2–3 zile asemănătoare, la aceeași oră, fără o cauză temporară evidentă. Notează ora, valoarea, masa dinainte și efortul fizic din ziua respectivă [14].

Tiparele au aproape întotdeauna o soluție simplă, în acest caz probabil o mică reducere a dozei implicate în acel interval [15]. Schimbarea se face într-un singur pas și se urmărește câteva zile. Modificarea mai multor doze deodată face imposibilă înțelegerea rezultatului.

Medicul care te urmărește, împreună cu tine. El stabilește dozele, schema de tratament și regulile de ajustare pe care le poți aplica singur între controale [11]. Este bine ca aceste reguli să fie scrise, personalizate și legate de situații clare.

Există o excepție universală, momentul în care glicemia scade. În acest caz iei imediat HC cu absorbție rapidă [14]. Ajustarea permanentă a unei doze rămâne însă o decizie medicală, deoarece o modificare făcută singur poate rezolva o oră și strica restul zilei.

Această decizie se ia împreună cu medicul. Ordinul de mărime folosit adesea în practică este o reducere mică, de aproximativ 10–20% din doza implicată. Se schimbă o singură doză de insulină, în general cea care corespunde momentului episodului. După orice ajustare urmărește câteva zile efectul, apoi discută rezultatul cu medicul tău, ca pasul următor să fie cât mai corect.

La un episod ușor și izolat contează întâi cauza lui [11]. Dacă e clară, cum ar fi un efort fizic neobișnuit, de obicei nu e nevoie de nicio schimbare de doză. Un tipar repetat necesită însă o evaluare atentă. Un singur episod de nivel 2 sau 3 este suficient pentru reevaluarea planului terapeutic [14].