Ce sunt pompele de insulină

Pompa de insulină este un mic dispozitiv medical computerizat, purtat continuu de pacient. Ea administrează insulină subcutanat aproape neîntrerupt și este una dintre principalele opțiuni de tratament în diabetul de tip 1, alături de schema cu injecții multiple zilnice [1]. Poate înlocui injecțiile zilnice multiple la pacienții cu diabet de tip 1 și la unii pacienți cu diabet de tip 2. Este utilă mai ales atunci când controlul glicemic rămâne dificil de obținut prin scheme convenționale de insulinoterapie [2]. Insulina ajunge în corp printr-o canulă, un tub scurt și moale montat subcutanat și schimbat de obicei la fiecare două-trei zile.

Pompa funcționează permanent în două modalități complementare, definite explicit de ghidurile actuale de tehnologie în diabet [2]. Pe de o parte, oferă un flux mic și constant de insulină pe tot parcursul zilei și al nopții, numit rată bazală. Această rată bazală este ajustabilă separat pentru fiecare oră. Pe de altă parte, peste rata bazală se adaugă doze mai mari, administrate la mese sau pentru corectarea hiperglicemiilor, numite bolusuri [1]. O singură canulă înlocuiește astfel practic toate înțepăturile necesare tratamentului clasic cu injecții multiple zilnice, oferind un plus important de flexibilitate a tratamentului.

Pompele de insulină folosite astăzi sunt de două tipuri principale, cu design destul de diferit. Mai există și varianta implantabilă, folosită rar. Pompa cu tub la exterior este o cutiuță computerizată, de mărimea aproximativă a unui pachet de cărți de joc. Are în general un ecran care ajută la programare. Ea se leagă printr-un tub subțire și lung (cateter) de canula montată subcutanat și fixată cu un adeziv. Pompa tip plasture („patch pump”) nu are tub la exterior și nici ecran propriu. Este un dispozitiv mic și rotunjit, care se lipește direct pe piele. Conține rezervorul de insulină, un tub scurt intern (nevăzut) și canula [3].

Indiferent de tip, pompele moderne sunt mici, ușoare și gândite să fie discrete sub haine. Pompa cu tub la exterior poate fi prinsă la curea, ținută în buzunar sau fixată de îmbrăcăminte. Pompa tip plasture este controlată de la distanță, printr-o telecomandă dedicată sau printr-o aplicație de telefon, fără fire vizibile [3]. Multe modele tip plasture au și carcasă rezistentă la apă, testată la standarde specifice de etanșeitate, ceea ce le face convenabile pentru duș sau înot fără deconectare [3].

Pompa se poartă permanent, zi și noapte, deoarece conține exclusiv insulină cu acțiune rapidă și trebuie să asigure un flux continuu. Dacă fluxul se întrerupe, glicemia crește repede și pot apărea corpi cetonici, substanțe acide produse când lipsește insulina, cu risc de cetoacidoză. Corpul pompei cu tub este purtat la distanță de piele, prins la curea, în buzunar sau fixat de haine. Canula prin care intră insulina se montează de obicei pe abdomen sau fesă, dar și în alte zone. Legătura dintre pompă și canulă este asigurată de cateter. Pompa tip plasture se lipește direct pe piele, pe abdomen, brațe, coapsă, șold sau fesă [4].

Este recomandat să schimbi locul canulei la fiecare două-trei zile și să rotești sistematic zonele folosite. Pielea rămâne astfel sănătoasă și scade riscul de lipohipertrofie (îngroșarea locală a țesutului gras subcutanat, când același loc este folosit repetat) sau de absorbție neuniformă a insulinei [4]. Majoritatea pompelor tip plasture rezistă la apă, fiind testate la standarde specifice de etanșeitate, așa că pot fi purtate la duș sau la înot [3]. Pompele cu tub se pot deconecta temporar pentru astfel de activități. După o deconectare, este important să reconectezi pompa cât mai repede, pentru a limita perioada fără aport de insulină bazală. Pauza nu ar trebui să depășească o oră. Dacă o depășește, măsoară glicemia, verifică corpii cetonici și administrează-ți insulina lipsă conform protocolului stabilit cu echipa ta medicală.

O pompă de insulină obișnuită, de sine stătătoare, nu îți măsoară glicemia. Rolul ei este să administreze insulină, nu să determine valoarea glicemiei. De aceea ai nevoie separat de un glucometru sau de un senzor de monitorizare continuă a glucozei (CGM). Senzorul măsoară de fapt glucoza din lichidul interstițial (lichidul dintre celule) și estimează pe baza ei glicemia din sânge. Valoarea afișată poate diferi puțin de cea a glucometrului, mai ales când glicemia se schimbă rapid.

Există și sisteme automate, în care pompa este conectată wireless la un senzor ce măsoară concentrația de glucoză din lichidul interstițial, subcutanat. În acest caz, pompa folosește valorile trimise de senzor pentru a-și ajusta debitul de insulină, însă măsurarea propriu-zisă rămâne sarcina exclusivă a senzorului, nu a pompei. Prin urmare, indiferent dacă folosești o pompă simplă sau un sistem automat integrat, monitorizarea glicemiei rămâne în continuare esențială pentru siguranța tratamentului.

Nu, o pompă de insulină nu înlocuiește pancreasul. Ea preia o singură sarcină a acestuia și anume administrarea de insulină. Pancreasul îndeplinește însă multe alte funcții, cum ar fi producerea enzimelor digestive și a altor hormoni care reglează glicemia (glucagon), pe care nicio pompă nu le poate suplini [5].

Chiar și cele mai avansate sisteme automate, numite în mod mediatic „pancreas artificial”, reproduc o singură funcție a pancreasului, administrarea insulinei, pe care o îndeplinesc însă tot mai bine. Ele nu produc ceilalți hormoni și încă necesită ca tu să anunți manual mesele, neputând înlocui complet reglarea fiziologică naturală [5]. Pompa reproduce deci, imperfect, rolul secreției pancreatice de insulină, dar nu întregul pancreas, așa cum arată figura de mai jos.

O pompă simplă, fără automatizare, nu decide singură dozele de insulină. Tu programezi rata bazală, iar la mese introduci cantitatea de carbohidrați și valoarea glicemiei. Pe baza acestora, pompa calculează bolusul recomandat (sau îl calculezi singur). Practic, pompa urmează cu fidelitate reglajele stabilite împreună cu echipa medicală [2]. Sistemele hibride cu buclă închisă merg un pas mai departe și pot ajusta automat o parte din insulină.

Ele cresc, reduc sau opresc temporar rata bazală, în funcție de datele primite de la senzorul de glicemie. Majoritatea pot adăuga și mici corecții automate. Studiile au fost efectuate la copii care au trecut de pe pompe simple sau injecții multiple la astfel de sisteme. Ele arată o îmbunătățire a hemoglobinei glicate (HbA1c, media glicemiei din ultimele luni) și a timpului petrecut în ținta glicemică, cu reducerea variabilității glicemice [6]. Timpul petrecut în țintă este procentul din zi în care glicemia se află în intervalul recomandat. Cu toate acestea, tot trebuie să anunți manual mesele, așa că pompa te ajută printr-o automatizare parțială, fără a fi complet independentă.

Pompele de insulină sunt folosite de aproape cincizeci de ani. Primele modele care puteau fi efectiv purtate de pacienți au apărut în anii 1970. Un prototip timpuriu, de mărimea unui rucsac, exista încă din anii 1960 și era folosit inițial doar în scop de cercetare clinică [7]. Aceste aparate de început erau mari, greoaie și adesea asociate cu complicații, fiind foarte diferite de dispozitivele discrete de astăzi.

De-a lungul deceniilor, pompele au devenit tot mai mici, mai sigure și mai ușor de folosit. Au apărut treptat calculatoarele de bolus și posibilitatea unor rate bazale multiple pentru momente diferite ale zilei. Mai recent au venit legătura cu senzorii de glicemie și administrarea automată a insulinei prin sisteme hibride cu buclă închisă [7]. O tehnologie inițial voluminoasă și rezervată cercetării a ajuns astfel un dispozitiv discret, sigur și inteligent, integrat în practica clinică curentă.